Câți dintre noi am fost puși în situația de a fi umiliți la locul de muncă de colegi sau de șef? Câți dintre noi am plecat triști și descurajați de la locul de muncă? Câți dintre noi considerăm că suntem încărcați de sarcini și responsabilități la serviciu?
Sunt sigură că dacă aș fi acum într-o sală cu 100 de persoane și aș adresa aceste întrebări, 80 de persoane ar ridica mâna la toate cele trei întrebări. Oare acest lucru este în regulă pentru o societate în dezvoltare?
M-am gândit să mă leg exact de fenomenul de mobbing, asta deoarece am simțit asta pe propria piele cândva și încă o resimt din când în când, încercând să sper că nu se repetă fenomenul. Conform Wikipedia, mobbing-ul este „exercitarea stresului psihic asupra cuiva la locul de activitate”. Ceea ce înseamnă că mobbing-ul este un fenomen negativ creat de alții față de cineva. La noi, la români, se poartă.
Românii sunt un popor agresiv. Un popor care îndură, dar în același timp înjură printre dinți sau în gura mare și nu încearcă deloc să intervină în situații grave, precum este mobbing-ul. Cei care încearcă să combată fenomenul pot ajunge să fie marginalizați, deoarece nu se supun șefului, precum ceilalți colegi.
Nu numai șeful poate fi potențial stresor, ci și colegii. Am avut la viața mea colegi de muncă ce respingeau orice om nou (nu-l salutau, îl ignorau, îl studiau din cap până în picioare, apoi șușoteau); mie, dacă se putea, îmi spuneau tot felul de vorbe nelalocul lor („Vezi că ai nevoie de psiholog!” - asta m-a marcat cel mai tare), vorbeau despre mine, deși eram lângă ei, ridicau tonul la mine („Aoleu, ce ai făcut! O mituiești pe șefa!” - asta mi-a spus o „șefă” de tură, de față cu șefa de magazin căreia i-am daruit ceva de Moș Nicolae, căci asta am simțit să fac la vremea aceea) și colegi care pârau.
Îmi aduc aminte că o dată, atât de stresată eram de șefi și de colegi încât am ajuns la urgențe și am avut nevoie de perfuzie, și pe deasupra am și leșinat. Până acolo am ajuns. Am mai pățit și altele, gen mi-a scăzut imunitatea din cauza stresului de am făcut vărsat de vânt (dar asta e o altă poveste). Am citit pe net povești cu persoane care au decedat după ce au plecat de la locul de muncă pe fondul oboselii. Deci până aici duce.
Nu știu în alte țări cum e. Nu cred că mobbing-ul există doar la noi. În alte state (vezi SUA), fenomenul de mobbing are altă fațadă, cea sexuală. La noi e încă tabu. Nu știm dacă există. Probabil că da. Din păcate, nu avem o legislație în acest sens. Există diverse ONG-uri, pe care nu prea le-am văzut active în acest sens, și Consiliul pentru Combaterea Discriminării (în care nu știu dacă pot avea încredere).
Românii nu știu ce este mobbing-ul. Dacă ar știi, ar exista educație în acest sens și instituții care să apere. Majoritatea românilor sunt obișnuiți cu mobbing-ul, din nefericire.
Eu îl consider un distrugător de vise.
Sunt sigură că dacă aș fi acum într-o sală cu 100 de persoane și aș adresa aceste întrebări, 80 de persoane ar ridica mâna la toate cele trei întrebări. Oare acest lucru este în regulă pentru o societate în dezvoltare?
M-am gândit să mă leg exact de fenomenul de mobbing, asta deoarece am simțit asta pe propria piele cândva și încă o resimt din când în când, încercând să sper că nu se repetă fenomenul. Conform Wikipedia, mobbing-ul este „exercitarea stresului psihic asupra cuiva la locul de activitate”. Ceea ce înseamnă că mobbing-ul este un fenomen negativ creat de alții față de cineva. La noi, la români, se poartă.
Românii sunt un popor agresiv. Un popor care îndură, dar în același timp înjură printre dinți sau în gura mare și nu încearcă deloc să intervină în situații grave, precum este mobbing-ul. Cei care încearcă să combată fenomenul pot ajunge să fie marginalizați, deoarece nu se supun șefului, precum ceilalți colegi.
Nu numai șeful poate fi potențial stresor, ci și colegii. Am avut la viața mea colegi de muncă ce respingeau orice om nou (nu-l salutau, îl ignorau, îl studiau din cap până în picioare, apoi șușoteau); mie, dacă se putea, îmi spuneau tot felul de vorbe nelalocul lor („Vezi că ai nevoie de psiholog!” - asta m-a marcat cel mai tare), vorbeau despre mine, deși eram lângă ei, ridicau tonul la mine („Aoleu, ce ai făcut! O mituiești pe șefa!” - asta mi-a spus o „șefă” de tură, de față cu șefa de magazin căreia i-am daruit ceva de Moș Nicolae, căci asta am simțit să fac la vremea aceea) și colegi care pârau.
Îmi aduc aminte că o dată, atât de stresată eram de șefi și de colegi încât am ajuns la urgențe și am avut nevoie de perfuzie, și pe deasupra am și leșinat. Până acolo am ajuns. Am mai pățit și altele, gen mi-a scăzut imunitatea din cauza stresului de am făcut vărsat de vânt (dar asta e o altă poveste). Am citit pe net povești cu persoane care au decedat după ce au plecat de la locul de muncă pe fondul oboselii. Deci până aici duce.
Nu știu în alte țări cum e. Nu cred că mobbing-ul există doar la noi. În alte state (vezi SUA), fenomenul de mobbing are altă fațadă, cea sexuală. La noi e încă tabu. Nu știm dacă există. Probabil că da. Din păcate, nu avem o legislație în acest sens. Există diverse ONG-uri, pe care nu prea le-am văzut active în acest sens, și Consiliul pentru Combaterea Discriminării (în care nu știu dacă pot avea încredere).
Românii nu știu ce este mobbing-ul. Dacă ar știi, ar exista educație în acest sens și instituții care să apere. Majoritatea românilor sunt obișnuiți cu mobbing-ul, din nefericire.
Eu îl consider un distrugător de vise.
Comentarii
Trimiteți un comentariu