Cruda mamă natură

Mi-e greu să scriu aceste cuvinte. Mi-e greu pentru că au murit doi copii.Nu știu dacă au murit din greșeală sau pe neașteptate. Cert este că natura nu iartă. Natura nu așteaptă. Omul și natura pot face o ecuație frumoasă, dar de data asta a intervenit moartea în ecuație.

Lumea este scandalizată. Cum au putut ei urca pe munte pe o astfel de vreme, cum au putut devia ei de la un traseu marcat, la unul interzis? De ce un părinte hotărăște să-și supună copilul la performanțe demne de un adult?

Mass-media își caută povestea. Nu judecă, dar caută judecăți. Aceeași stire este redată de mai multe ori pe zi și de fiecare dată ți se ridică părul în cap de groază atunci când auzi că o avalnșă a ucis doi copii care iubeau viața și muntele. Căci așa au fost crescuți, să urce orice munte, să se bucure de el.

Să urci pe munte poate fi un lucru destul de provocator, de intens. Senzațiile pe care le ai în vârf de munte sunt greu de descris. În mod cert este o plăcere, o bucurie, o satisfacție. Faptul că urci și cobori de pe un traseu în pantă, și ai succes, îți creează o stare de eliberare nemaipomenită. Un lucru e clar: nu ai cum să nu iubești muntele.

Dar iată că poate să și ucidă. Un moment de neatenție și dintr-o dată se întunecă totul. Cruda mamă natură nu face o anume selecție, așa cum noi credem. Sau poate face. Cert e că nu putem judeca. Nici părintele, nici copiii, nici muntele.